În urmă cu aproximativ 13.000 de
ani, clima europeană era destul de asemănătoare cu cea a zilelor
noastre, exceptând partea de nord a continentului, în care mai persistau
încă urmele ultimei Epoci de Gheaţă. În acea perioadă clima s-a
schimbat brusc şi dramatic, gheţarii au început să se topească repede
datorită creşterii accelerate a temperaturii, ceea ce a dus la inundaţii
de proporţii în mari regiuni ale Europei. Noi ne vom referi în
continuare la zona ţării noastre şi în special la zona Mării Negre.
Studiind geografia Mării Negre, doi
geologi americani W. Ryan şi W. Pitman de la Universitatea Columbia au
ajuns la concluzia că în acele vremuri îndepărtate, Marea Neagră nu era
decât un lac uriaş cu apă dulce, înconjurat de terenuri fertile,
cultivabile, nivelul lacului fiind cu aproximativ 100 de metri sub cel
al Marii Mediterane. Dar în urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost
practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii
gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste
istmul ce a devenit apoi Strâmtoarea Bosfor-Dardanele. Nivelul Mării
Negre a crescut într-un timp relativ scurt, până când a ajuns să inunde
pământurile din jurul fostului lac cu apă dulce. În favoarea acestei
ipoteze vine structura atipică a fundului Mării Negre, unde se văd
terasele unor plaje care înaintează în largul mării şi astfel se explică
şi de ce Marea Neagră are un conţinut de sare mai scăzut în comparaţie
cu cel al Mediteranei.
Fost comandant în Marina Militară a
Statelor Unite ale Americii ca şi oceanograf, doctor în geologie marină
şi geofizică, Robert Ballard şi-a dedicat întreaga viaţa explorării
oceanelor, fiind cel care în 1985 a descoperit rămăşiţele subacvatice
ale celebrului vas Titanic. În cadrul unei conferinţe publice susţinute
în 2008, oceanograful Robert Ballard prezintă descoperirile făcute în
Marea Neagră şi afirmă următoarele: „pentru că nu există oxigen, Marea
Neagră este cel mai mare rezervor de hidrogen sulfurat de pe pământ.
Epavele sunt perfect conservate. Toate detaliile lor sunt perfect
conservate. Priviţi acele artefacte, încă se vede mierea cum curgea din
vase.”
Recent, în urma cercetărilor efectuate,
Ballard a emis ipoteza că Potopul descris de Biblie ar putea fi
localizat pe actualul teritoriu al Mării Negre. Astfel, o echipă de
cercetători a filmat în largul Mării Negre, cam la 20 km de ţărmul
turcesc mai multe artefacte specifice perioadei comunei primitive.
Aceste descoperiri arată clar că ţărmul fostului lac cu apă dulce a fost
locuit. La aceeaşi concluzie s-a ajuns şi în urma descoperirii a
câtorva specii de scoici, unele dispărute, altele pe cale de dispariţie,
dar toate cu o vechime cuprinsă între 7.500 – 15.000 de ani. În lipsa
curenţilor marini, apele dulci au rămas neamestecate cu apa sărată
provenită din Marea Mediterană. Mai mult decât atât, mediul marin din
acea zonă prezintă condiţii optime de conservare a habitatului de acum
câteva mii de ani, din cauza lipsei de oxigen.
Devenită celebră în urma cercetărilor
făcute de NASA, Peştera Movile situată lângă coasta Mării Negre este un
loc unic în lume datorită ecosistemului său neobişnuit. În această
peşteră există ape bogate în hidrogen sulfurat şi o atmosferă bogată în
dioxid de carbon şi metan. Majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că
ecosistemul peşterii este complet independent de cel existent pe pământ
şi că în urma unui eventual cataclism planetar, acest ecosistem ar fi
singurul supravieţuitor. Speologul Cristian Lascu, cel care a descoperit
această peşteră spectaculoasă spune că fosilele vii descoperite aici
s-ar fi putut refugia în peşteră încă din Epoca de Gheaţă. La momentul
separării peşterii de mediul experior, singurele organisme care au
supravieţuit transformărilor climatice au fost cele care trăiau în
această peşteră caldă de sub pământ. Aceste organisme nevertebrate au
fost nevoite să se adapteze la condiţiile extreme de mediu prin
pierderea pigmentului, dezvoltarea simţurilor tactil şi olfactiv, iar
cel al văzului dispărând complet. Ceea ce o face atât de specială şi
unică este faptul că materia organică primară este sintetizată de
bacterii chimiosintetizante, producătorii primari fotosintetizanţi
lipsind, în interiorul peşterii nefiind lumină. Astfel acesta este
singurul ecosistem bazat complet pe energia chimică folosită de aceste
sulfobacterii care folosesc hidrogenul sulfurat din apă.
Pădurea preistorică
Se ştie că o foarte mare parte din
Europa era acoperită de păduri, iar pe teritoriul ţării noastre aceste
suprafeţe împădurite acopereau nu doar munţii, dar şi dealurile şi o
mare parte a câmpiei, astfel că pământul românesc era acoperit în
proporţie de 60 – 70 % cu păduri.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.
În timpul săpăturilor necesare construcţiei canalului Dunăre – Marea Neagră în anii ’80, în zona râului Argeş cupele excavatoarelor au scos la iveală foarte multe resturi vegetale la o adâncime de aprox. 6 metri. Continuând să sape cu atenţie, la o adâncime de 15 – 25 de metri s-au descoperit soiuri preistorice de stejari, fagi, goruni şi tei, toate într-o formă bine conservată chiar de nisipul care le acoperea vârfurile. Specialiştii veniţi la faţa locului au constatat vechimea acestui nisip care era de 10.000 – 12.000 de ani, ceea ce înseamnă că pădurea era desigur mult mai veche decât nisipul. Acestor descoperiri au urmat şi altele în zone apropiate. Rezultatele cercetărilor nu au întârziat să apară: pădurea preistorică se întindea pe o suprafaţă cuprinsă între localităţile Glina-Bobesti, Jilava, Domneşti, Mihăileşti-Cornetu terminându-se undeva la sud, probabil dincolo de graniţele ţării noastre.
Concluzia la care au ajuns cercetătorii a
fost că această pădure a fost într-adevăr acoperită de o cantitate
uriaşă de apă, dar care s-a retras într-un timp extrem de scurt, lăsând
în urmă acea depunere de nisip sărat care a dus la conservarea excelentă
a copacilor. Pornind de la ipoteza lui Ballard cum că pe actualul
teritoriu al ţării noastre ar fi avut loc un adevărat potop datorită
imensei cantităţi de apă ce s-a revărsat asupra pământului, ne punem
întrebarea cât de mare putea fi acel val uriaş astfel încât să acopere
suprafeţe întinse de pădure.
Cetatea scufundată
În anul 2004, o echipă de scafandri
specializaţi în arheologie subacvatică au făcut unele cercetări în
largul Mării Negre pentru a căuta vestigiile scufundate ale vechiului
oraş Callatis. Această primă expediţie a fost condusă de Jeno Szabo,
singurul român care a făcut parte din echipa lui Jacques-Yves Cousteau.
În urma acestei expediţii s-au găsit piese arheologice şi urme ale
vechiului oraş pierdut. Dar aceste cercetări au fost întrerupte din
lipsă de fonduri. Mai târziu, în anul 2007 s-a reluat această expediţie
la care li s-au adăugat şi alţi scafandri specializaţi din Ungaria şi,
dotaţi cu aparate performante cu tehnologie de ultimă oră, au detectat
cu ajutorul sonarelor o „anomalie” ciudată în adâncurile Mării Negre.
La aproximativ 6 metri adâncime, sub
nisipul de pe fundul mării, s-au descoperit artefacte, pereţi, coloane
şi străzi pavate. Atunci, scafandrii au realizat că au găsit ceea ce
căutau, vechiul oraş pierdut al Callatisului, întemeiat de greci la
porunca oracolului din Delfi, pe locul unei aşezări getice. Coordonatele
relevate de aparatura folosită în timpul cercetărilor au evidenţiat o
arie de opt kilometri pătraţi unde au fost înregistrate aşa-numitele
„anomalii” – puncte care se diferenţiază de relieful natural.
Marea Neagră ascunde în adâncurile ei multe alte enigme, vestigii ale
vechilor cetăţi, corăbii scufundate, monumente şi temple antice. Toate
aceste tezaure arheologice necunoscute şi neexplorate încă aduc un
farmec misterios şi fascinant ţării noastre.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu